Douanier Rousseau [antikvár]

PICTORUL VnTORULUI Cu Henri Rousseau, supranumit Vameçul, nu abordara numai un pictor ci o întreagâ problema, complicatâ fi contradictorie, care a alimentai numetoase comentarii ín istoricul ei, de la contestarea totalâ la admirada totala. Aceleaçi pînze care stîrneau ilaritatea contemporanilor sai, prea înrobiti unci optici conformiste si canonice, ating astazi cote ametitoare la bursa valorüor artistice. Caracteristici care, altâdatâ, suscitau acerbe critici, s-au convertit în inestimabOe calitafi stilistice justifidnd, îmjplinind megalomania inocentS a umilului vames — o megalomatiie autodefensiva la origine, desigur, si devenita cu timptd credinta de nezdruncinat, pe mâsurâ ce insistenja sa inflexibilâ a înduplecat bunâvointele. Întîi pe aceea a « confratilor » pictori care descopereau la amatőrül neinstruit unele intuipi de mesteçug surprinzâtoare ; apoi pe aceea a oamenilor de litere care vedeau în acest personaj insolit un excelent motiv de legenda pitorescâ pe care s-au amuzat sa brodeze. încununarea suprema a interesului ambigua de care s-a bucurat Vameçul Rousseau în timpul vietii sale, momentul sâu de glorie, a fost fai-mosul banchet organizat de Picasso în 1908. Spectacolul trebuie sa fi fost savuros, si descrierea lui, destul de controversatâ uneori în amânuntele ei, umple o pagina plinâ de culoare în istoria atît de colorata a boemei artistice pariziene din prima jumâtate a secolului nostru. Sa ni-l închipuim spicuind din cîteva relatâri consúltate Atelierul lui Picasso de la Bateau-Lavoir — unde a avut loc — un soi de hangar de scînduri çi bîrne, fusese împodobit sârbatoreste cu ghirlande, jerbe de frunze si lampioane; pe pereti, cîteva niâfti africane çi, la loc de cinste, portretul Yadwigâi (domni-çoara M.), pictat de Rousseau. Un scaun cocotat pe o ladâ avea sa fie tronul sarbâtori-tuJui. Deasupra, pe o banderola, scris cu litere grase: Cinste lui Kousseau. Masa ospâtului era o simplâ scîndurâ latâ pusâ pe câpriori. Azon, birtasul câsei, împrumutase vesela, tacîmurile grosolane de cositor si scaunele. Printre numerosii participanti figurau Apollinaire si iubita sa Marie Laurencia, poetul Max Jacob, Braque, Maurice Raynal, criticul de artâ, Fernande Olivier, pe atunci iubita lui Picasso, precum çi trei amatori fi colectio-nari de artâ sositi din New-York, Hamburg fi San Francisco. O orgâ electricâ scâlda în valuri de sunete false atmosfera plinâ de însufletire. Aparitia lui Rousseau, cu pâlârie moale de fetru, basten în mîna stîngâ si vioara în dreapta, potoli brusc rumoarea. Vâzînd sala pregâtitâ fi toatâ lumea adunatâ pentru cinstirea lui, batrînul Vamef, care era însotit de Apollinaire, se luminâ la fatâ. La ora nouâ urma sâ se serveascâ cina. Abia dupa douâ ore de afteptare zadarnicâ, organizatorii îfi dâdurâ seama câ mîncarea fusese comandará de fapt pentru a doua zi la prînz. Improvizarâ atunci la repezealâ o cinâ cu orezul gâtit de Fernande dupâ o re{etâ spaniolâ si cu ce mai gâsirâ prin prâvâliile fi cofetâriilc din Cartier. Dupâ cina generos stropitâ cu bâuturâ, Rousseau cîntâ la vioarâ o compozitie proprie intitulatâ Clopotei, dupâ care, lumea vrînd sâ fi danseze, executâ o altâ compozitie de-a sa, valsul Clémence. Cu totii se distrau de minune, iar sârbâtoritul parea sâ nici nu simtâ stropii de cearâ fierbinte care îi picurau dintr-un lampion pe creftet, împodobindu-1 cu un soi de tichiutâ caraghioasâ. Era fericit. Apollinaire rosti apoi poemul improvizat cu acest prilej : « îti aminte^ti, 'Rousseau, peisajul a^tec », dupâ care, în hârmâlaia generala, Rousseau bîlbîi fi el un toast. într-un tîrziu, câzu într-o dulce toropealS din care mai tresârea în râstimpuri pentru a privi multumit în jur. în zori, fu dus acasâ cu birja. . . Nu-i nevoie de un prea mare efort de imaginatie pentru a realiza tot burlescul acestei sârbâtoriri, fi acel amestec de superioritate binevoitor amuzatâ, de înduiofatâ ironie cu care era privit si acceptât eroul ei, fi ne îndoim ca vreunul dintre contemporanii sâi, fiecare cu exigentele propriei sale vanitáji, desigur mult mai importante, sâ fi mizat prea mult pe destinul postum al lui Rousseau. Poate câ pufLni ar mai recunoafte astâzi, presupunînd întrebarea posibilâ, câ în Rousseau vedeau mai degrabâ un personaj pito-resc decît un artist, câci c omenesc sâ nu ne plaça sâ fi grefit în trecut fi sâ mai retufâm un pic acest trecut în luminüe adeverite de prezent. Astâzi, esteticienii au lansat cu multâ voluptate o nofiune nouâ, kitschul, înglobînd în sfera ei o seamâ de produse subartistice sau insolite, nu lipsite însâ de savoare prin însufi modul în care contraviti principiilor — sau dogmelor — estetice cúrente, la care sínt raportate spontán. §i contravin fie prin prost gust calificat, fie prin extravagantâ. Termenul face furori; kitschul e studiat