Iosif Fekete [antikvár]

In arta româneascâ contemporanâ, losif Fekete s-a 1 impus ca unul dintre sculptorii ínsemnati care, debutînd — dupa primul râzboi mondial — sub sem-nul unei maturitâti surprinzâtoare, a ramas toatâ viata consecvent pasiunii de a ciopli si modela eu credinçâ nestramutatâ în forta çi frumusetea ade-vârurilor pe care o opéra autenticâ trebuie si poate sa ni le releve. Nâscut în Hunedoara la 15 iunie 1903, losif Fekete s-aînscrisîn 1921 la §coala de bele-arte din Bucuresti, lucrînd si învâçînd de-a lungul a sase ani încheiati în atelierul condus si însufleçit de marele sculptor si de admirabilul dascâl care a fost Dimitrie Paciurea. Dintre toçi elevii acestuia, losif Fekete s-a aflat cea mai îndelungatâ vreme sub îndrumarea maestru-lui. Paciurea i-a apreciat talentul si aptitudinile chiar de la început, îndrumîndu-l încâ din anii uceniciei sa expunâ. Timpul petrecut în preajma lui Paciurea a influençât adîne creatia tînarului sculptor. De la maestrul sau a deprins Fekete çtiin{a modelârii, legile compozitiei ca si aie constru-irii monumentale çi echilibrate a formelor, râbdarea pentru elaborarea adîncitâ si grija pentru închegarea deplina, precum si taina — de mesteçug — de a înnobila formele eu ascuçimea judecâtii $i câldura sentimentului. In facultate, Fekete a studiat în acelaçi timp eu interes susfinut desenul si pictura, avîndu-i ca profesori pe Fritz Storck, Constantin Artachino çi G. Dem. Mirea. Desi pînzele sale se bucurasera de aprecieri deosebite în çcoalâ, losif Fekete s-a decis — dupa o serioasâ si matúra confruntare eu sine însuçi — sa renunçe la pictura. îsi dâduse seama câ vocatia sculpturii, adîncâ si râscolitoare, poate epuiza modul, în acelaçi timp suprem si permanent de atitudine activa çi constienta în faça vietii, de realizâri perene, a câror finalitate sa-i exprime polivalent idealurile de frumos. Era încâ student cînd, în 1925, a débutât la Salonul oficial din Bucureçti, unde s-a impus eu prestigiu în anii 1929—33, obtinînd de patru ori premiul Salonului. Stabilit pentru doua decenii în Bucuresti, a participât apoi la numeroase expoziçii colective, a organizat expoziçii personale împreunâ eu fratele sau, arhltectul Çtefan Fekete, în 1934, ori eu prie-tenul fi fostul coleg de la §coala de bele-arte, pic- torul Alexandru Ciucurencu, în 1936 çl 1937. In timpul celui de al doilea râzboi mondial a expus de douâ ori la Budapesta, în 1942 §i 1944, iar apoi din nou la Bucuresti, în 1946, eu Alexandru Ciucurencu, precum çi în 1961 çi 1965, participînd în acelaçi timp la expoziçiile regionale de la Oradea. Cu prilejul acestor manifestâri, cît si ca autor a numeroase opere de sculpturâ monumentalâ, ampla-sate în diferite centre aie târii, s-a impus definitiv constiintei publice. losif Fekete întelege sculpturâ ca o artâ în égala mâsurâ a modelârii $i a dâltuirii. Sub degetele sale, argila se plâmâdeste tainic, supusâ pasiunii constante a armoniilor, cel mai adesea calme, într-o îmbinare echilibratâ a formelor, ce se susçin reciproc, aidoma unor acorduri muzicale. Neasemuit de bogata vir-tualitate a materiei se împlineçte în lucrârile mode-late de Fekete, atît în miçcarea surprinsâ ca gest exterior, fizic, cît si în cea lâuntricâ, exprimatâ direct ori sugeratâ numai. în ambianta muzeelor sau în plinâ atmosferâ solarâ, lucrârile sculptorului trâiesc plenar si vibrant se dezvâluie insistent privirilor noastre; pe suprafeçele mîngîiate parcâ cu tandreçe, lumina declanseazâ un joc al imaginii de infinité nuançe. Bronzurile lui Fekete au astfel o catifelare generoasâ $i specificâ, de suprafa^â vie, care nu poate fi nici lesne uitatâ çi nici confun-datâ cu usurinçâ. Dar mîinile care modeleazâ délicat çi nuantat çtiu în acelasî timp sâ mînuiascâ cu vigoare çi precizie dalta si ciocanul. Siguranta aceasta — indiciu deo-potrivâ de meste$ug §i de mâiestrie, atît de grav însemnatâ cînd prive$te gestul unie al cioplirii, imposibil de rectificat — este rodul unor acumulâri çi cunoasteri active de decenii. Sculptorul se apropie de materialele sale cu înçelegerea si dragostea celui ce vrea sâ le însufleçeascâ fârâ a le altéra sensurile proprii. « Piatra si marmora ca si celelalte materiale care vin în contact cu mîna creatorului, cînd acesta le animâ cu dorinça de a le face sâ dâinuie peste veacuri, au, ca si oamenii, un caracter distinct, hotârît. . . — scrie sculptorul în jurnalul sâu în 1959. Piatra §l marmora au însusiri çi obiceiuri cu caracter permanent, echivalent cu nofiunea de lege. Petrecînd împreunâ timp îndelungat, ani çi ani, într-o singurâtate intimâ, ele çi-au deschis